Vă semnalez o inițiativă lăudabilă a unuia dintre membrii departamentului de Comunicare de la FSPAC, UBB Cluj. Profesorul Cristian Radu oferă meditații/consultații/sfaturi (nu știu exact cum preferă să fie numite) pentru elevii care urmează să dea BAC-ul la română în acest an. Inițiativa mi se pare cu atât mai lăudabilă cu cât colegul nostru își propune să scape de clișeele cu care unii dintre noi eram obișnuiți în acest domeniu (a se vedea bombasticele cărți de comentarii din care toceam în liceu). Sper ca de la antrenamentul acesta, elevii să iasă în primul rând cu o mentalitate diferită. Vedeți mai jos:
Proiect de practică POSDRU
Catedra de Stiinte Politice are plăcerea să anunţe începerea proiectului de practicã POSDRU “Facilitarea accesului pe piaţa muncii prin stagii de internship pentru studenţi” pentru anul 2012.
Proiectul presupune participarea studentilor in stagii de practica ce să pregătească studenţii pentru tranziţia spre piaţa muncii, prin completarea aptitudinilor teoretice ale acestora cu cele practice.
În cadrul acestui proiect studentii au oportunitatea sa desfãşoare 40 de ore de practicã în cadrul unor intitutii publice si Ong-uri. Din bugetul proiectului, studenţilor înscrişi li se asigurã o bursa
(care va fi plãtită la finalul proiectului). Studentii interesaţi să participe în proiect sunt invitaţi cu o copie dupa actul de identitate la intalnirea de completare a documentelor joi, 17 mai 2012, orele 12:00 in Sala II/4.
Pentru intrebari punctuale despre proiect va puteti adresa catre
Carmen Greab: greab.carmen.gabriela@gmail.com
Daniela Angi: daniela.angi@gmail.com
Va asteptam!
Party for those who advertise – 29 martie
Party for those who advertise : Un liant, ca mediu de relaxare, între juniorii advertisingului (studenții, adică tot FSPAC-ul) și agențiile de publicitate.
Data : 29 martie
Locație : Euphoria Music Hall
ORA 20-22
- INTRARE LIBERA
- HAPPY HOURS
- VIDEOPROIECTIE cu clipuri/parodii facute de studentii de la Publicitate
DUPA ORA 22
- intrare 5 ron
- the Party
FROM OLD SCHOOL TO NEW SCHOOL RHYTHMS
check : soundcloud.com/pftwa (urmeaza sa punem soon)
Anunț muncă pentru studenți
Am primit următorul mesaj. Știu că e cam târziu, dar cine e interesat poate se mobilizează:
Centrul pentru Studiul Democratiei recruteaza operatori pentru realizarea unui sondaj de opinie la nivelul municipiului Cluj-Napoca. Activitatea presupune aplicarea unui chestionar prin interviu fata in fata, la domiciliile respondentilor. Un chestionar completat este platit cu 3 euro. Pentru inscriere, este necesara trimiterea unui e-mail la adresa george.jiglau@yahoo.com, pana miercuri (7 martie), la ora 16. Operatorii recrutati vor participa la o sesiune de instruire, in care vor primi chestionarul, vor primi indicatii privind aplicarea si completarea lui si privind modalitatea de stabilire a respondentilor. Instructajele vor avea loc miercuri de la ora 18 si joi de la ora 8.30, urmand ca aplicarea chestionarelor sa inceapa de joi.
The Counterfeiters – imaginea evreului „descurcăreț”
(Mădălina Căuneac)
Lansat în 2007, în regia lui Stefan Ruzowitzky, este un film care șochează prin contrastul cu care vine, mai ales că este bazat pe povestea reală a lui Adolph Burger, tipograf care și-a consemnat memoriile în timpul cât a stat în lagăr. Dacă până acum am fost obișnuiți cu filmele extrem de dramatice, care să șocheze în sens negativ, care să te facă să vrei să-i iei la bătaie pe nemți pentru atrocitățile și nemerniciile lor, The Counterfeiters, vine cu un suflu un pic mai darwinian, în sensul că toată ideea filmului se învârte în jurul replicii „ pentru a supraviețui, trebuie să știi să te adaptezi”.
Karl Markovics joacă rolul lui Salomon ‘Sally’ Sorowitsch, un escroc foarte priceput, care reușește indiferent de circumstanțe și mediu să supraviețuiască. Datorită darului său de a falsifica extrem de bine bunuri valoroase, reușește să ajungă în cele mai „de lux” lagăre.
Deși este un film comic, prin esență ironic și contrastant, nu-l putem compara cu cele de genul „La vita e bella” unde personajul principal, în toată drama sclavagismului din lagăr, reușește să creioneze un basm pe care să i-l ofere copilului său. În „the countefeiters” vedem un grup de intelectuali cu diverse talente artistice care contribuie la cel mai mare plan de fraudă din istorie. Fiind în prg de faliment, Germania se gândește să falsifice bancnote englezești și americane. Pentru asta adună cei mai pricepuți graficieni, tipografi, bancheri etc. și îi cazează într-un lagăr special unde se putea asculta muzică, unde nimeni nu este ucis brutal, unde mâncarea este bună și pot face duș o dată pe săptămână. Vedem cum se formează un grup anume, care se distinge orintre ceilalți, dintre care făcând parte și Sally.
Este aproape terorizant modul în care Sturmbannführer Friedrich Herzog, responsabilul SS care are sub conducere lagărul, este mereu cu zâmbetul pe buze, chiar și atunci când amenință sau i se descoperă lui Sally până la vulnerabilitate, aducându-l chiar în propria casă, și asta doar pentru a-l face pe falsificator să fie mai productiv.
Totuși atmosfera filmului nu este deloc una relaxată și amuzantă. Evreii chiar și în acest lagăr se confruntă cu traume și drame interioare care ar nimici mințile unui om. În fiecare moment te-ai aștepta ca cineva să fie împușcat în cap sau ca cineva să fie bătut până la sânge, și nu se întâmplă. Se apropie de filmul psihologic prin faptul că ține spectatorul mereu pe ace nespunând parcă niciodată care este de fapt ideea, sau realitatea brută. Filmul începe cu deznodământul. Îl vedem pe Sally stând pe malul mării, cu un ziar alături pe care scria mare în germană „Războiul s-a terminat”. Înainte de asta îl vedem depunându-și într-un cont sume imense de dolari și cheltuind nebunește la cazinou. Întoarcerea în timp începe ca o amintire, la un joc de poker.
La început îl vedem având exact acelaș stil de viață, doar că în Rusia. Aceeași exuberanță, doar că mascată sub un chip mult mai dur. În noaptea în care Sally este arestat de către fix cel care ajunge să-i fie călău în cel de-al doilea lagăr, falsifică un pașaport și satisface de câteva ori femeia fugară. Ajuns în primul lagăr, ajunge să facă portrete superiorilor și desene patriote, reușind astfel sămănânce cât de cât bine și să-și păstreze viața. La prima vedere Sally este un personaj cinic și realist. Una dintre replicile memorabila ale sale este „Ich bin ich. Die anderen sind die anderen- Eu sunt eu. Toți ceilalți sunt toți ceilalți” Pentru a supraviețui în junglă, trebuie să te împrietenești cu leul, dar în acelaș timp, să știi să-ți aperi neamul, indifernt dacă îți poate aduce neajunsuri. Personajul lui Sally este atât de bine conturat, încât în decurs de o oră jumătate îl vedem cum se atașează de Kolya Karloff,. Cum salvează de la moarte diferiți „colegi de celulă” prin minciunile spuse soldaților SS sau găsirea în mod repetat a soluției cele mai bune de a falsifica bancnote. În cele din urmă, îl vedem pe Sally ca pe escrocul cu inimă mare care face tot ceea ce face, doar pentru a reuși să supraviețuiască el și ceilalți. În lagăr eul extinzându-se la grup.
În interiorul grupului vedem diferite tipologii, fiind parcă sumarizată societatea în general. Îl vedem pe cel cu principii, care este în stare să ducă la moarte un pluton întreg doar de dragul de a le apăra. Vedem escrocul care nu se dă înapoi de la nimic pentru a-i fi bine, vedem învățăcelul care are nevoie de îndrumare și îngrijire, pe cel sab de înger care în cele din urmă se sinucide, funcționarii publici sau gulerele albe, doctorii, tipografii, muzicienii, comedianții. Mai pe scurt, o societate funcțională.
Ceea ce este interesant la filmul acesta este că prezintă imaginea evreului care este deja implementată în mintea celor mai mulți, dar care puțini au fost îneajuns de curajoși s-o expună pe marile ecrane. Cea a bișnițarului- afaceristul.
Încă din cele mai vechi timpuri, ovreii sau jidanii erau considerați ca fiind cei mai bogați și zgârciți oameni într-o societate. În „the counterfeiters” vedem foarte bine conturată imaginea aceasta.
La final, filmul se întoarce de unde a plecat. Sally își continuă viața. Pentru el, tot ce există este ziua în care se află, și mereu o ia ca atare, fără să se lege de oameni sau sentimente. După ce iese din lagăr se întoarce la ce știe mai bine, falsificarea banilor, viața îmbelșugată și femeile frumoase. Trecutul nu-i mai aparține.
Gia-povestea tragică a unei fete cu părul ”de aur ” care nu vroia decât să fie frumoasă și iubită de toată lumea
(Zsuzsa Bone)
Filmul ”GIA” 1998 , regizat de Michael Cristofer este o biografie a top modelului Gia Carangi , care , în afară de o frumusețe rară a lăsat în urmă și un jurnal în care ea scria povești , și care au folosit la construirea acestei biografii. Filmul vrea să redea scurta ascensiune a top modelului urmată imediat de o cădere dureroasă , unde nu a mai existat drum inapoi .
Gia Carangi a fost top modelul care a revoluționat și a dominat lumea modei la sfârșitul anului 1970. Era o fire vulnerabilă , dorind să fie iubită de toată lumea , iar caracterul ei puternic nu a lăsat pe nimeni să o calce în picioare .Părinții ei s-au despărțit când ea era destul de mică , iar asta a marcat-o destul de puternic ,simțind nevoia mamei constant.Devenind adolescentă se deosebea de restul tinerelor prin înfățișarea ei sălbatică , dar când a ajuns model avea o înclinație nemaivăzută până atunci de a poza nud.Probabil lipsa ei de inhibație a ajutat-o să cunoască succesul așa de repede, fiind la momentul respectiv cel mai căutat super model.Însă acest vis nu a durat foarte mult , Gia confrundându-se cu nevoi speciale cauzându-i multiple porbleme:fata de care era îndrăgostită avea prieten , mama ei nu putea să îi fie fizic alături tot timpul , era sub continuă presiune să arate bine , petrecerile pe care le frecventa și oamenii pe care îi cunoștea i-au introdus o lume incendiară unde petrecerile și desfrâul nu se opreau niciodată.
Gia a recurs cu rapiditate la droguri , putea să și le procure cu ușurință , având tot timpul la ea ceva substanțe.Drogurile consumate de ea nu s-au oprit la un singur tip , folosind de la cocaină , amfetamină , până la pastile halucionege care îi erau oferite de colege pentru a trece cu bine peste ședințele foto.De la un moment dat nu mai putea să funcționeze fără a simți acel ceva care o făcea să se desprindă de lumea reală și care o făceau să se simtă imună la presiunile venite din partea celorlalți. Momentul în care a început să folosească heroină , și gestul care mai târziu i-a cauzat moartea, a fost ocazia când, negăsindu-l pe dealerul care îi procura droguri a acceptat oferta venită din partea unui drogat , adică de a îi folosi seringa și de a-și înjecta heroină.
Moartea agentului ei , Wilhemina Cooper, despărțirea de prietenă , certurile cu mama ei au îndemnat-o să fie tot mai dependentă de droguri , ceea ce au dus la declinul rapid al carierei ei.
Perioada în care Gia consuma droguri făcea din ea o ființă insuportabilă , cu care nu se putea lucra , deoarece când nu primea drogurile se simțea rău, adormea la ședințele foto , devenea violentă , având la ea tot timpul un cuțit sau abandona pur și simplu proiectele în derulare. În plus rănile de la injectare îi provocau răni tot mai vizibile ,pozele cu ea fiind tot mai greu de prelucrat fapt din cauza căruia pierdea mulți clienți .
Gia a încercat să renunțe la droguri , dar la acel moment ea deja era mai slabă decât acele subsanțe , fiindu-i imposibil să renunțe la acel ceva care o ținea fără dureri .
De-a lungul perioadei în care Gia era dependentă de droguri a rănit mulți oameni,prieteni și părinți deopotrivă , a rămas fără bani , furând de la cine putea.
În final când prietenul ei vine în vizită și o vede în situația în care e Gia, o duce acasă la mama ei ,în Philadephia , une e internată la detoxifiere din nou. E hotărâtă să abandoneze modelingul și să trăiască o viațiă normală.Cum era de așteptat , anii în care folosea droguri nu au trecut fără să îi provoace stricăciuni iremediabile.Gia moare înainte ca ea să își ducă la sfărșit ultimul gând , acela de a face o înregistrare în care să explice copiilor, că ei au șansa la o viață mai bună , îndemnându-i să nu folosească droguri.
Acest film are un scenariu genial , complex, șocant , nefiind omis nici o parte a acelor petreceri incendiare pe care le frecventau pe atunci celebritățile. Mai mult , de-a lungul acțiunii sunt îmbinate toate viciile lumii moderne , de la homsexualitate , modă … până la consumul de droguri. E un film palpitant care nu te lasă să te plictisești , fiind iubit de toți care apreciează un film de calitate.
Povestea Ginei Carangi nu este unica poveste de supermodel care se termină în acest fel, drogurile distrugând viața multor tinere, celebrități. Reflectă lumea modei așa cum este ea, plină de presiuni, aparențe , minciună și înșelăciuni. Nimeni nu vede ce se întâmplă în spatele culiselor. Modelele sunt doar niște instrumente frumoase cu care se face publicitate șă se vând produse, dar nimeni nu înțelege că această lume a modei are prea multe tentații ca să reușească singure , iar cele care totuși au reușit, ascund poveste dramatice și poate multe ore la detoxifiere.
Modul în care Angelina Jolie a jucat acest rol a fost nemaipomenit , sincer nu am cuvinte cu care să descriu rolul jucat de ea. Angelina Jolie era Gia , a intrat în pielea personajului așa de bine încât aveam impresia că privesc viața cuiva prin geam , și că totul se întâmplă chiar în fața ochilor mei. A fost perfectă pentru acest rol , fiind nominalizată la nenumeroase premii .Dăruirea ei pentru acest rol a fost omagiul perfect adus supermodelului Gia Carangi.
Filmele de acest gen te lasă cu gândul rătăcit , și poate cu psihicul bulversat .Cum poate o femeie așa de frumoasă să decadă așa de urât. Nevoia constantă de a simți iubire , de a fi perfectă i-au tulburat mintea, iar unicul mod de a scăpa și de a se elibera erau reprezentate de orele în care era sub influența drogurilor.
În opinia mea , „GIA” este un film non-comercial, dar deștept, modul în care este redată agonia prin care trece personajul principal, un film care te lasă să vezi fără ocolișuri adevărata parte a consumului de droguri. Partea în care Gia tânjește după o injectare , când simte că moare dacă nu trage ceva pe nas. Când vedem goliciunea din ochii ei îmbinate cu trupul ei plin de răni nu e altceva decât o epavă. Avea totul ce îșî putea visa, și totuși nu avea nimic,era goală pe dinăuntru.
Reprezentarea tatălui singur: The Pursuit of Happiness
(Petronela Ifrim)
Într-o căsnicie există roluri clare, de soț și soție, pentru bărbat și femeie, însă regulile societății moderne au schimbat aceste roluri. În cinematografie există exemple multiple de reprezentare a căsniciei, fie ea una clasică sau modernă sau un tradiționalism aliniat la modernism, două filme care stau mărturie sunt: „Crazy stupid love” (2011) „Cerul deasupra Berlinului”(1987), „Paris, Texas” (1984). Pe lângă rolurile de soț și soție într-o căsnicie cele mai importante roluri sunt cele de părinți – mamă și tată. Acestea sunt și ele de foarte multe ori inversate, mama preia atribuțiile tatălui sau invers, familiile cu un singur părinte sunt din ce în ce mai dese în viața de zi cu zi, poate de aceea le întâlnim atât de frecvent și în cinematografie.
„O familie este un grup de persoane legate direct prin relații de rudenie, ai cărei adulți își asumă responsabilitatea pentru creșterea copiilor, iar căsătoria poate fi definită ca o recunoaștere socială și uniune sexuală aprobată între doi indivizi adulți. Familiile cu un singur părinte devin din ce în ce mai obișnuite. Marea majoritate sunt conduse de femei, întrucât soția e cea care obține, de regulă, custodia copiilor în urma divorțului. Copiii par să crească mai bine atunci când sunt iubiți, când părinții au autoritate, dar nu par a fi autoritari și când părinții sunt sensibili la nevoile lor. Divorțul, desigur, poate face dificilă menținerea unui astfel de mod de educație, dar și neînțelegerile dintre părinții care rămân împreună pot avea consecințe nefaste pentru copii.” Am dorit să ating aceste puncte, deoarece voi încerca să prezint rolul tatălui singur în filmul „The Pursuit of Happiness”.
O poveste incredibilă a tatălui singur există în filmul „The Pursuit of Happiness” (2006), care pune în scenă lupta de aproape un an cu sărăcia și lipsa unei locuințe. Will Smith, actorul principal, joacă un rol deosebit; sunt momente în care plângi o dată cu personajul, râzi, îți dai seama că orice se poate dacă vrei, orice vis ai avea, ți-l poți împlini dacă încerci: “Nu da voie nimănui să-ţi spună că nu poţi să faci ceva… Dacă ai un vis, trebuie să-l protejezi… Dacă vrei ceva, încearcă să-l obţii. Punct.” (replica lui Chris Gardner)
Pe scurt, filmul reprezintă povestea unei familii care ajunge la faliment, deoarece a făcut o investiție fără să preconizeze fluctuația pieței, au cumpărat foarte multe aparate care apoi urmau să fie vândute medicilor, însă nu reușesc să facă ce și-au propus, iar soția cedează lipsurilor financiare și decide să plece, iar băiatul Christopher, rămâne la tatăl său. Așadar, băiatul este cel care are cel mai mult de suferit, însă Chris Gardner (Will Smith) devine atât o mamă, cât și tată pentru copilul lui, înafara faptului că se află între ciocan și nicovală, datoriile îl presează, banca îi va lua casa și ultimii bani din cauza neplății taxelor, mai are și un copil pentru care face totul, iar nimic nu pare să îl oprească. A ajuns să stea la un adăpost pentru săraci. Chiar într-o zi nu ajunge la timp pentru a primi loc și este nevoit să doarmă în baia din stația de metrou, atât de trist să îți vezi un copil cum doarme în brațele tale, iar tu nu îi poți oferi un pat cald.
Ceea ce este deosebit în acest film, este să vezi cum acest om are puterea să meargă mai departe, vrea să își depășească condiția și statutul. Dacă ar fi fost un om slab, nu ar fi rezistat presiunii. Ceea ce îl face să fie un tată atât de puternic, ceea ce îl face să continuie, este faptul că nici el nu a avut un tată prezent în viața lui, l-a cunoscut când deja era un om matur. Și-a promis că va fi alături de copilul lui și acesta nu va duce lipsă de nimic, așa cum a fost în cazul lui, de aceea are această forță uimitoare de a merge mai departe. Din câte am constatat eu, mergând spre o viziune a viitorului, toți avem o idee despre momentul când vom fi părinți, promițându-le viitorilor noștri copii că nu vor avea aceleași lipsuri pe care le-am avut și noi, ei vor avea libertatea să facă ce nouă ni s-a interzis.
Finalul filmului este unul fericit: după atâtea nevoi și momente dificile, Chris obține locul de muncă la o prestigioasă firmă de agenţi de bursă, unde a făcut un stagiu de formare gratuit când îi era mai greu, dar reușește să obțină ceea ce și-a dorit. Primul lucru pe care îl face după ce este anunțat că a primit job-ul, este să alerge într-un suflet până la grădiniță și să își ia copilul în brațe.
Relația dintre un părinte și un copil devine extrem de strânsă, mai ales atunci când familia e formată din doar doi membri, însă un copil, fără doar și poate, simte lipsa unui părinte, dar de cele mai multe ori această situație formează o personalitate puternică.
* Între ghilimele este preluat din „Sociologie” de Anthony Giddens, Ed. ALL, București, 2000, pp. 154, 168
”Infractoarea”. The Circle (Dareyeh)
(Paula Vezențan)
Dacă în filmul The Stoning of Soraya M, femeia musulmană era prezentată ca victimă a societăţii, a vieţii familiale, aici, în filmul The Circle, femeia musulmană este prezentată similar, mai mult ca o fugară pentru anumite “crime” săvârşite împotriva islamului şi respectiv a societăţii, crime minore ca fumatul în public, ieşirea în public neînsoţite de către o rudă de sex masculin sau nepurtarea chadorului în toate instituţiile.
Iată câteva exemple din ce au voie şi ce nu au voie femeile musulmane. Femeile de acolo nu au voie să fumeze în public aşa cum am menţionat şi mai sus. Femeia trebuie cel mai adesea să fie însoţită de soţul ei sau un alt membru adult din familie atunci când iese afară,în public.Femeile care sunt însoţite de către altcineva decât tiparul descris mai sus sunt considerate prostituate.Femeia trebuie să poarte chadorul în toate instituţiile publice. Chadorul arată ca o rochie lungă, simplă, care lasă faţa descoperită, însă acoperă gleznele şi încheieturile şi este de cele mai multe ori de culoare neagră fără alte ornamente, chadorul se poartă cel mai des în Iran. Hijabul este vălul care acoperă doar capul şi se poartă de obicei cu o bluză cu gât sau cu un palton/pardesiu/jerseu. Niqabul acoperă întreg corpul dar nu acoperă faţa în întregime ci lasă o mică deschizătură care permite femeii să îşi arate ochii, acesta este mai puţin folosit în Iran. Batula este un soi de mască ce acoperă doar faţa şi este utilizată mai mult de femeile în vârstă din regiunea Golfului. Burqa este veşmântul care acoperă în întregime corpul femeii, lăsându-i doar o mică fereastră ţesută prin care poate vedea dar prin care cei de afară nu îi pot vedea ochii.,acesta este purtat mai mult de femeile din Pakistan şi Afganistan. Burquini este costumul de baie tradiţional al femeilor arabe,confecţionat dintr-un material supraelastic foarte subţire care le permite să înoate şi le acoperă în întregime corpul în afară de faţă,mâini şi picioare. Abaya este un veştmânt lung, negru, destul de lejer, care este prevăzut adesea cu fermoar sau cu nasturi în faţă. Sheila este o eşarfă neagră ce acoperă capul. Acestea sunt veşmintele tradiţionale ce femeile musulmane trebuie să le poarte în diferitele scopuri,purtarea unor alte veşminte,ce nu le acopră trupul este considerată o încălcare gravă a legii şi pedepsită.
Revenind la film, acesta începe cu trei femei care tocmai au fost eliberate din închisoare, Maede, Arezou şi Nargess, motivul închiderii lor nefiind specificat la început dar se lasă interpretat în scenele ce urmează. După eliberarea acestora din închisoare ele sunt într-un fel de fugă constantă, evitate şi aruncate în ruşine de către familiile lor,respinse de alţi oameni deoarece ele sunt acum nedorite după încălcarea legilor şi nimeni nu vrea sa aibă de a face cu un infractor. Fiind fără resurse, fără ajutor şi neînsoţite de către un bărbat acestea trăiesc constant în teama de a nu fi prinse din nou de către poliţişti şi reînchise.În încercarea de a-şi contacta prietenii ca să le ajute, Maede este imediat prinsă încercând să vândă un lanţ de aur trecătorilor. Vâzându-şi prietena cu poliţia pe ea, Arezou încearcă să contacteze o altă prietenă, recent eliberată, Pari. Nargess încearcă disperată sa facă rost de bani pentru a se putea întoarce la casa ei din mediul rural. În cele din urmă, Arezou reuşeşte să strângă bani pentru Nargess spre a putea călători acasă, dar din nou apar alte obstacole ce par a nu se mai termina.
Apoi ne este prezentată Pari, care dată afară din casă de către fraţii ei, şi însărcinată, cu soţul ucis, cere ajutorul unei alte foste prizoniere, Elham. Dar aceasta este acum căsătorită, cu un loc de muncă într-un spital şi nu poate să îşi destăinuie trecutul “ binefăcătorilor” ei pentru a o ajuta pe Pari.
Şi aşa continuă ciclul de obstacole de la femeie la femeie fiecare cu greutăţile ei.
Filmul este ca o cronică a nenorocirilor abătute asupra acestor femei, care sunt într-o continuă fugă pentru supravieţuire, închise într-un cerc vicios de abuzuri din partea societăţii în care trăiesc.
În Iran acest film este interzis iar regizorul Jafar Panahi este condamnat la 6 ani de închisoare pentru filmele realizate.
”Fur” sau cronica unei transformări
(Iulia Băgărean)
Cinematografia modernă a acordat şi continuă să acorde un spaţiu generos biografiilor şi poveştilor de viaţă ale unor figuri mai mult sau mai puţin cunoscute de publicul larg. Documentarul se îmbină şi se confundă cu biografia, într-o gamă largă de producții, de la seria televizată Biography (1987 – prezent), centrată pe viața personalităților marcante din istoria divertismentului, sport, arte, știință, politică, război, până la faimosul The King’s Speech (2010) și mai recentul The Iron Lady (2011), ambele despre viețile unor personalități britanice. Acestea din urmă au, aparent, o mai mare priză la public deoarece se bazează pe fapte reale, însă ficțiunea nu se lasă mai prejos, și uneori își aduce aportul completând lacune.
Au existat și vor exista mereu figuri enigmatice care și-au lasă amprenta pe istoria umanității în timpul vieții sau postum și, din varii motive, rămân puțin cunoscute publicului. Este și cazul lui Diane Arbus, la prima vedere un fotograf american care a intrat în atenția publicului în anii ’60. De ce ar fi o femeie din anii ’60 interesată de fotografie, într-o perioadă post-belică în care S.U.A. era preocupată de conflictele mai vechi iar femeile de-abia își câștigaseră niște drepturi, dar erau departe de a-și fi găsit adevărata identitate? Femeia din clasa de mijloc americană a acelei perioade avea deja ocupație: soț, copii, casă de care trebuia să aibă grijă, conform rolului tradițional al femeii în familie. Fotografia, ca ocupație liberală, era încă apanajul bărbaților.
Fur: An Imaginary Portrait Of Diane Arbus este exact ceea ce titlul pretinde – un posibil portret al lui Diane Arbus, bazat pe prima biografie a artistei. Posibil deoarece există prea puține date concrete care să explice metamorfoza prin care a trecut Arbus, și posibil grație fascinației și respectului pe care contemporaneitatea o are pentru acest personaj intrat în galeria artiștilor care reprezintă în instorie secolul XX. Diane Arbus a stârnit controverse datorită subiecților incomozi din fotografiile sale: persoane născute cu diformtăți, pitici, artiști de circ, travestiți, nudiști și nu numai – pe scurt, oameni a căror imagine era considerată mai mult decât inestetică pentru că trezea repulsie, teamă sau tristețe în mințile consumatorilor de artă, majoritatea din ”buna societate”. Din perspectiva filmului, acești ”marginali”, sau persoane în ipostaze inedite, au constituit obiectul fascinației ei și implicit evadarea ei din viața monotonă de casnică. Fur începe ex-abrupto cu o Diane Arbus (interpretată de Nicole Kidman) într-o rochie de vară, cu părul despletit, o mină gânditoare și un carnet în mână, în care notează laconic locur unde vrea să meargă: una dintre destinațiile exotice este un abator. Autobusul în care se află Diane oprește lângă o tabară pentru nudiști, un complex de clădiri cu aer burghez în mijlocul naturii. Dincolo de gardul înalt din fier forjat, un bărbat trecut de prima tinerețe taie gazonul, în șosete și pantofi. E primită de un domn și o doamnă la fel de sumar îmbracați, care îi explică regulile casei – fără erecții, fără holbat, și bineînțeles, fără haine.
Din acest moment, filmul obligă la un salt în trecut, cu trei luni mai devreme, înapoi în New York, 1958. Într-o seară de vară, un vecin intrigant se mută în clădirea de apartamente în care locuiește Diane cu familia ei. Intrigant deoarece poartă o mască ce îi acoperă fața și gâtul, deci ori are un fetiș, ori ceva de ascuns, și intrigant pentru că reușește să înfunde țevile cu părul unui presupus câine de companie. Fascinația Dianei pentru acest personaj atinge cota maximă în momentul în care, pe țeava desfundată coboară o cheie. Din bun-simț și pudoare, Diane o aruncă la gunoi, dar întâmplarea face ca vecinul fără față să îi lanseze o invitație și mai directă, întrebând-o dacă a primit cheia.
În seara venirii noului vecin, tatăl Dianei organizează o prezentare de modă în casa fiicei sale. După un scurt elogiu adus lui Allan Arbus, soțul Dianei, care se ocupă cu fotografia comercială, este rândul Dianei să intre în centrul atenției: un domn dintre cei prezenți o întreabă cu ce se ocupă ca asistentă a soțului ei. Momentul adevărului pentru Diane se transformă într-o umilire în public, pe măsură ce își dă seama că activitățile ei sunt mărunte și puse împreună, sunt doar o altă formă de a-și sprijini soțul, căruia îi revin meritele în final. Într-o pornire amestecată cu furie la adresa propriului statut, Diane se gândește să ia în serios fotografia și mai în serios pe vecinul de deasupra. De aici începe seria de discuții și ieșiri nocturne cu Lionel Sweeney (interpretat de Robert Downey Jr.). În public, Lionel își ascunde fața sub măști din cauza unei afecțiuni, hipertricoză sau sindromul vârcolacului, afecțiune care cauzează pilozitate excesivă, iar în privat este fascinat de Diane, care, încet dar sigur, își găsește în marginali și ”ciudați” propria Țară a Minunilor.
Lionel îi arată în cursul ieșirilor o lume ascunsă, pe care ochii unei doamne cu stil nu ar trebui să o privească. Printre alte locuri, Diane ajunge și la morgă, unde își amintește că mama ei a făcut-o să jure că va trăi toată viața întrcându-și privirile de la persoanele decedate, după ce i-a interzis să privească un om fără adăpost, mort pe o bancă din parc. O altă amintire a unui personaj inedit, un baiat cu un pată violetă pe față, revine în memoria Dianei. Întrebată ce credea despre acel băiat, ea îi răspunde lui Lionel: ”era atât de frumos”. Diane ajunge să participe la întâlniri ale artiștilor de circ, cerc din care face parte și Lionel; mai mult, spre disperarea lui Allan, de parcă șocul vizitei noului vecin în casa familiei Arbus nu fusese suficient, Diane organizează o petrecere pentru cercul de ”ciudați” în propria casă.
Acestă diversitate stranie din care fac parte artiștii din circurile care amintesc de caravanele călătoare din S.U.A. anilor ’30-’40, travestiții, pe scurt oamenii care nu intră în tiparul normalului, este diversitatea pe care un spirit conservator nu o putea cunoaște pe căi tradiționale. Explorarea ei vine ca o eliberare pentru Diane, femeia modernă încorsetată de treburile casnice și de bunul-simț care o obligă să-și refuleze frustrările și să fie cât de poate de perfectă și ireproșabilă în viața personală și mai ales în ochii critici ai societății. Mai mult decât o evadare din monotonie, traseul pe care Diane îl urmează fără prea multe aere de revoltă reprezintă începutul unei descoperiri a sinelui în afara regulilor și modelelor prestabilite și impuse de societate și familie.
În opinia mea, Fur: An Imaginary Portrait Of Diane Arbus este un fragment sincer din cronica unei eliberări de dezirabilitate socială. Secolul XX a fost numit ”secolul individualismului”; individualismul pe care îl îmbrățișează protagonista filmului se apropie de o abordare naturală, tolerantă și deschisă a noutății și diversității. Coloana sonoră punctează prin sunetul coontrabasului intrarea în intimitate, în viața privată a Dianei. De multe ori, spectatorul are ocazia să privească prin ochii ei, un element pe care îl consider crucial în înțelegerea transformărilor prin care trece protagonista, modul ei de a gândi și de a se raporta la lume. Fur demonstrează că noul și diversitatea există în stare latentă în individ, sub forma alter-ego-ului, și de multe ori acest lucru e greu de acceptat. A afirma că te cunoști a fost mereu o capcană; a începe să te cunoști cu adevărat este o aventură cu final imprevizibil.
Se caută practicanți (job de vară) la Curtea de Justiție a Uniunii Europene
Colegul nostru, Ciprian Tanul, ne-a trimis o informație cu privire la posibilitatea unor stagii. Citiți mai jos:
”Poate e vreun student/vreo studentă interesat(ă) de un job de vară cu perspective. Nu trebuie neapărat jurişti, sunt o mulţime de servicii unde se încadrează foarte bine AP sau altceva (Comunicare, de exemplu). Obligatoriu lb. franceză, eventual engleză, germană. În attachment sunt toate informaţiile disponibile.”
